Week-end dificil, mon cher

Asadar: asa cum spuneam cand m-am intors din vacanta, pregatesc o mutare in casa noua virtuala. Domeniul blogdebucuresti.ro imi apartine deja, mi-am gasit si gazduitor, hosting adicatelea, si imi ramane partea cea mai dificila din punctul meu de vedere, adica al unei persoane cu extrem de putine cunostinte tehnice: sa ma mut.

Vreau sa vad daca pot singura. Am gasit un tutorial ale carui explicatii mi se par inteligibile si voi incerca sa fac singura miscarea. Aseara m-am mai obisnuit un pic cu c-panelul ala, dar zau ca mi s-ar fi parut mai usor sa invat (inca) o limba straina. Sa vedem ce o sa iasa. Ah, si mai am o problema. Nu stiu inca ce sa fac cu postarile vechi, daca le las aici cu link ce trimite catre noul URL sau le mut. Orice sugestie e mai mult decat bine-venita.

Contradiction, un parfum cu miros de facultate…

Poate ca ati auzit de Contradiction, este un parfum al casei Dior care nu cred ca a avut foarte mare succes.

La pafumuri nu ma pricep. Pentru mine, desi am reusit sa adun o multime de-a lungul timpului, parfumurile se impart in doua categorii: cele care imi plac si cele care nu imi plac. Si mai este Contradiction-ul. Despre care nu as putea spune decat ca imi aduce aminte de facultate. De vremuri in care mi-a fost greu, financiar mai ales, insa in care am avut sansa sa cunosc oameni frumosi.

Atunci este putin spus ca imi placea. Prietena si colega mea de camera isi cumparase unul, din duty-free, la sfarsitul unui sejur in Belgia. Venise cu o gramada de parfumele, insa mie asta imi placea.

Stia ca tot ceea ce imi permiteam in acea vreme era un amarat de deodorant. Si de cate ori ieseam, ma intreba cu ce parfum vroiam sa ma dau. Si Contradiction-ul era, invariabil, prima alegere. Pe atunci nu stiam cat putea sa coste... Nici nu imi imaginam ca daduse pe el mai mult decat cheltuiam eu in 3 luni de zile.

Si mai era ceva ce nu stiam. Ca ea se dadea tot timpul cu altele, pentru ca si pentru ea asta era parfumul parfumurilor, si ca vroia sa il tina cat mai mult. Si totusi imi oferea de fiecare data alternativa asta. De lucrul asta am aflat absolut intamplator, de la altcineva, la ani distanta.

La putin timp dupa ce am terminat facultatea, mi l-a daruit. O sticla de parfum, consumata pe jumatate, in mare parte de mine. A fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodata. Un parfum cu miros de facultate. Si de prietenie.

Daca compar cu restul “colectiei”, as putea spune ca este total diferit de gusturile mele in materie de parfumuri. Insa a ramas parfumul meu preferat.

De ce nu ne ajung banii?

M-am hotarat sa scriu despre bani astazi. Despre bani si administrarea lor.

Doua lucruri am observat la conationalii nostri legat de comportamentul financiar. Unul este ca se plang foarte mult (si pe buna dreptate, as indrazni sa spun, avand in vedere ca de la Revolutie incoace am avut numai generatii de sacrificiu) si al doilea este ca sunt in general reticenti la sfaturile oferite de ceilalti cu privire la posibilitatile de a economisi sau la incercarea oricui de a-i ajuta sa depaseasca momentele dificile din acest punct de vedere.

O sa incerc in cele ce urmeaza sa structurez o serie de – spuneti-le cum vreti – reguli, sau sfaturi, pentru cineva care incearca sa depaseasca un anumit moment sau care nu reuseste niciodata sa se incadreze intr-un anumit buget. Care poate fi mai mare sau mai mic, sunt oameni care nu reusesc sa se descurce cu 500 de lei, la fel cum sunt oameni care nu se descurca cu 5000 de lei.

O prima etapa prin care trebuie sa treci este constientizarea faptului ca ai o problema. Am observat ca majoritatea, ajungand aici, incep sa se planga. La rude, la cunoscuti, despre cat de grea este viata si ce greu este sa traiesti cu X lei.

Da, viata este grea. Romania are, din pacate, unul dintre cele mai scazute niveluri de trai din Europa. Insa a te plange despre situatia ta este, in afara de cazul in care dai de o inima miloasa ca a lui Gigi Becali si ai norocul sa il si impresionezi, cea mai proasta solutie pe care o poti adopta.

A te plange despre greutatile tale nu inseamna decat timp pierdut. Timp pe care l-ai putea folosi pentru a-ti analiza situatia financiara si a cauta o solutie.

Aceasta analiza a situatiei financiare este o a doua etapa, obligatorie dupa parerea mea. Sa vezi ce nu merge si ce nu. Sa pui pe o foaie veniturile, ale tale si ale membrilor familiei. Sa pui alaturi cheltuielile. Sa vezi unde e buba. Pentru ca daca ai probleme inseamna ca veniturile sunt mai mici decat cheltuielile. Si nu e ok. De fapt, o sa trecem la o a treia etapa, cea mai importanta, poate.

A treia etapa este cea in care faci orice, te dai peste cap adica, pana cand cheltuielile nu depasesc veniturile. Stiu ca e greu, dar stiu de asemenea ca nu este imposibil. Am avut o perioada in care mancam pilaf de nu mai pot sa ii suport nici mirosul. Ceapa, orez si ulei, atat imi permiteam sa imi cumpar. Si painea mi se parea scumpa, si cartofii. E adevarat ca am lasat demult in urma aceasta perioada, dar urmare a ei stiu cum este si stiu ca se poate.

Si dupa ce reusesti toate astea, a patra etapa si ultima despre care am sa vorbesc astazi este acumularea a ceea ce americanii numesc „emergency fund”. Bani albi pentru zile negre, pe romaneste. Cat sa fie acest fond de urgenta? La carte scrie ca de 3-6 ori mai mult decat suma minima de care ai nevoie pentru a supravietui o luna. Eu as zice ca se poate incepe cu putin. Nu stiu, cu un salariu sa zicem. Nu te-ai simti mai bine daca ai avea un salariu pus deoparte?

Bineinteles ca nu trebuie sa pui acesti bani dintr-o data. Nici nu ai avea cum. Ramane la latitudinea ta sa stabilesti suma aia de care te poti lipsi, dupa ce ai platit ratele si utilitatile, sa zicem. Chiar daca ti se pare ridicol de mica suma, se aduna. Si intr-un an, sau poate doi, poti sa acumulezi acest fond de urgenta…

Si odata ce il ai, poti sa incepi sa visezi. La vacante si calatorii, la o casa cu gradina in afara orasului, sau doar la schimbarea masinii de spalat sau a frigiderului, pentru ca e bine sa stii si ce si cat iti permiti.

Pentru ca tocmai trecem printr-o criza care se datoreaza faptului ca oamenii au crezut ca fericirea pe datorie este una reala si trebuie sa invatam, sau sa reinvatam bucuria lucrurilor pe care le-am luat punand „ban pe ban”.

Eu pe cine sa cred?

Daca nu fac o revista scurta a presei de dimineata, parca nu imi prieste cafeaua...Iata ce am descoperit astazi (stirile nu sunt neaparat foarte noi, ca eu mai umblu si prin saptamanale, bloguri, ziare pe care le-am omis saptamana trecuta...)

Asadar:

Citesc aici ca Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici si Mijlocii a aprobat pana acum 602 cereri de garantare pentru programul „Prima casa“. Imi aduc aminte insa ca propriul nostru Premier a spus sambata cu mandrie la televizor ca s-au cumparat deja 1000 de locuinte prin "Prima casa", fapt ce a deblocat sectorul constructiilor. Hmmm.... De la 602 solicitari la 1000 de locuinte cumparate? Care sunt probabil vechi, poate sa imi explice cineva cum deblocheaza sectorul constructiilor?

Trecem mai departe.

Citesc aicica intr-un interviu recent publicat in cadrul raportului lunar IT realizat de NewsIn, Eugen Schwab-Chesaru, directorul general pentru Europa Centrala si de Est al Pierre Audoin Consultants afirma ca Romania, Ucraina, Rusia si Bulgaria sunt tarile din regiune, au avut cea mai abrupta scadere odata cu criza financiara si economica, dupa Tarile Baltice.
Dar iata si un articol din Capital, unul foarte optimist, in care vad ca industria IT este “nevirusata de criza” si ca ar fi chiar “un posibil motor al ieşirii României din criză”.

Am vazut cum sta si piata romaneasca de IT.

Sa vedem previziunile cu privire la raportul dintre euro si leu.

Poate ca stiti deja despre viziunea extrem de optimista a Deutsche Bank, conform careia leul se va aprecia in urmatoarele luni pana la 4 Ron/euro. Iata si un articol.

Danske Bank, pe de alta parte, considera leul supraevaluat cu 20%. Adica ar cam fi cazul sa scada....



Si o sa revin la intrebarea din titlu. Din fericire, eu stiu pe cine sa cred, pentru ca incerc macar sa fiu la curent cu ceea ce se intampla in jurul meu si sa iau niste decizii (in masura in care ceea ce se intampla m-ar putea afecta) corecte. Sau macar sa am o parere. Deciziile si parerile, bune sau nu, sunt cel putin ale mele. Dar imi este efectiv ciuda sa ma uit in jurul meu si sa vad cata confuzie pot genera toate aceste contradictii si cat de greu este pentru toata lumea din cauza acestor articole care nu au doua vorbe la un loc.

Am scris toate astea pentru ca cineva m-a intrebat de dimineata ce sa faca cu cei 500 de euro pe care a reusit sa ii stranga in foarte mult timp. Suma este, poate, ridicol de mica, insa pentru persoana respectiva inseamna mult. Si a vazut ieri pe cineva la televizor vorbind despre raportul Deutsche Bank, conform caruia leul o sa se aprecieze, asa ca s-a gandit sa ii schimbe in lei. I-am spus sa se mai gandeasca o data 

Livada cu visini, o terasa din Bucuresti

Week-endul este momentul meu de glorie, in care incerc sa imi incarc bateriile pentru o saptamana intreaga. Am descoperit insa ca si acesta a devenit o rutina: sambata dimineata cumparaturi si curatenie, seara iesit, duminica dimineata cafea si salata "out", seara iesit sau citit. Si cam atat.

Sambata asta am fost la o terasa care se cheama "Livada cu visini" (nu "de visini", ci cu. Aia "de" e a lui Cehov). Este pe Grigore Alexandrescu si se ajunge relativ usor acolo, de pe strada Caderea Bastiliei, de la ASE.

Atmosfera este cum nu se poate mai placuta, rustica, cu o curte mare si multa verdeata. Servirea din pacate e departe de a fi ireprosabila, iar "scorurile" cam piperate (o apa, un expresso mic si 2 beri - consumatia noastra - au facut 35 RON). Chelnerii au fete plictisite, revin de mai multe ori sa te intrebe ce ai comandat (chiar ma intrebam daca cu criza asta fac economie la creion si hartie de nu noteaza ce spui). Am comandat cafea decofeinizata si au venit peste o jumatate de ora sa imi spuna ca nu au, daca vreau normala. Cineva a venit mai tarziu si a pierdut ocazia sa comande, insa si-a dat seama abia cand plateam, ca nu avea ce plati. Ne-am trezit pe nota si cu chestii necomandate, gen paine; explicatia a fost ca din reflex ei trec paine la toata lumea. Ne-am lamurit :)

Una peste alta, m-am intalnit cu oameni buni si dragi, asa ca mici inconveniente precum cele relatate au fost repede uitate. Si daca nu prea va intereseaza partea cu consumatia, merita sa petreceti acolo o seara de vara. Eu as mai merge, insa doar in aceeasi formula.

De la vreme la accidente

Dupa ce capul de lista al evenimentelor de peste vara era canicula ce urma sa topeasca Romania, cum aceasta s-a cam dus, constat o reorientare catre tot felul de accidente, fie ca in acestea sunt implicate diverse autovehicule, liftul, violenta domestica si multe altele...
Din pacate aceasta noua tendinta este alimentata si de cresterea alarmanta a numarului de asemenea accidente, uneori grave si cu urmari tragice.

23 august

Cu 20 de ani in urma se scria cu litere mari si era zi de mare sarbatoare. Stiti care e primul lucru care imi vine in minte cand ma gandesc la ziua de 23 august cu A mare? O sa radeti. Dar cu aceasta mareata ocazie, la alimentara de pe o strada paralela cu a bunicilor mei (ii tin minte si numele - Merisor) SE BAGA CARNE.

Si imi aduc aminte exact anul de gratie 1989, in august, cand situatia se inrautatise... Dar traditia hranirii poporului in zi de mare sarbatoare continua. Bine, alimentul cu pricina nu venea in 23, ci cu o zi, doua, trei inainte. Vanzatoarea era si ea anuntata, dar stia doar ca "or sa bage carne", nu si cand. Cum eu eram nepoata mai marisoara aflata in vacanta la bunici, participam activ la eveniment.

Adica stateam la coada, cu bunicul, pe rand. Aveam un scaunel mic pe care il luam cu noi, sa ne asezam. Scaunelul il am si acum - imi aduce insa aminte de bunicul, nu de coada la carne... Revin. Am stat o zi, de dimineata pana seara, a stat tataia peste noapte. Era deja coada serioasa. Si am mai stat o zi... Mergeam acasa, mancam, ma intorceam. Copil de 10-11 ani... Scaunelul il lasam acolo, imi "tineam rand".
Ei bine, in acel an am stat 3 zile la coada, si in final am cumparat, impreuna cu bunicul, cam 20 de kilograme de carne.

Pe o ploaie imensa, ne-am intors amandoi. La un moment dat o bucata de carne a picat pe jos si am luat-o asa, din noroi, oricum nu conta. Si eram fericiti. Cand am ajuns acasa si ne-a vazut cu cumparaturile, bunica ne-a spus: "Mamaie, o sa avem carne de sarbatori". Era august. Nici nu stiti cata emotie si bucurie era in vocea ei mititica.

Mi-am adus aminte de toate astea citindu-l pe Arhi. Si da, si pe mine ma apuca toate alea cand îi aud pe imbecilii de 20 de ani care spun că era bine şi că aveai loc de muncă şi nu ţi-era foame.

Mi-e dor de vacanta mare

O asteptam cu nerabdare, si -culmea- tot cu nerabdare asteptam sa se termine. Mi se facea dor de colegi si de (unii) profesori.
Apoi imi dadeam seama ca mai este un an pana la urmatoarea vacanta, si-mi era ciuda ca a trecut.
Vacantele intermediare, de 2 saptamani, nu se puneau. Prea scurte. Nu aveai timp sa faci nimic interesant. Cu vacanta mare... ehee, era alta poveste.
Erau bunicii, si mersul in tabara, si plaja, oh, da, plaja. Pentru ca stateam la Constanta.
Parintii mei, ca orice constantean care se respecta, nu mergeau la plaja. Dar ma luau unchii si matusile sositi de pe alte meleaguri sa se bucure de soare si mare. Care unchi si matusi aveau copii, si uite-asa puneam de-o distractie continua cat era vara de lunga. Si nici macar nu ma plictiseam, pentru ca personajele se rulau. Unii plecau, altii veneau. Eu eram acolo si ii asteptam.
Asa cum spuneam, mi-e dor de vacanta mare :)

Viena inceputului de secol XX

Raman, de fiecare data, cu diverse impresii dupa vacante, pe care incerc sa le completez ulterior, dupa ce imi mai trece amaraciunea ca vacanta a luat sfarsit si trebuie sa ma apuc de lucru.

Anul acesta a fost Viena inceputului de secol XX. Epoca de dupa moartea lui Elisabeth of Austria (in 1898, daca imi amintesc bine), cunoscuta ca Sissi (in special dupa filmul cu acelasi nume cu Romy Schneider in rolul principal) figura dominanta a trecutului austriac.

Cei 20 de ani dinaintea razboiului inceput in 1918 au fost o perioada care au atras atentia asupra Austriei - arta, cultura si istoria Vienei in acea vreme bucurandu-se de un imens interes, fara precedent pana acum. Gustav Klimt este una dintre figurile centrale ale vietii culturale austriece din acea perioada. Nu qm sa vorbesc insa despre Klimt, nu in acest post.

Mi-au atras atentia ieri cuvintele lui Stefan Zweig, care a crescut la Viena chiar inaintea inceputului secolului despre care vorbeam:
"Burgtheater, Teatrul Curtii Regale, a fost pentru vienezi, pentru austrieci, mai mult decat o scena unde actorii jucau. Era microcosmosul care oglindea macrocosmosul, o reflectare vie a modului in care societatea se percepea pe sine. Actorul acestui teatru era un model pentru public : cum sa se imbrace, cum sa intre intr-o incapere, cum sa converseze, ce cuvinte sa foloseasca si ce cuvinte ar trebui evitate. In loc sa fie un mod de distratie, scena era un ghid viu de buna purtare, un ghid al pronuntarii corecte; un respect deosebit era acordat oricarui lucru care avea cea mai mica legatura cu Teatrului Regal. Primul ministru sau cel mai mare magnat puteau sa treca prin Viena fara ca nimeni sa intoarca capul; dar un actor sau un cantaret de opereta erau recunoscuti de fiecare vanzatoare si de fiecare vizitiu" (imi cer scuze, am tradus in graba, s-ar putea sa fie mici probleme aici).

Stiti la ce m-am gandit aseara, citind aceste randuri? La intrebarea retorica pe care mi-o puneam zilele trecute: oare de ce ei pot si noi nu putem. Ma gandeam la ce modele aveau vizitii si vanzatoarele din Bucurestiul de inceput de secol...sau ce modele au azi... Asa, doar ma gandeam.

Restantierii de la banci si ajutorul de la stat

Am fost in pana de idei astazi. M-am tot gandit despre ce as putea scrie… Pana cand am dat peste stirea asta, in Saptamana Financiara. Trebuie sa precizez din capul locului ca articolul este absolut neutru, autorul neexprimand nici o parere cu privire la cele prezentate.

Deci dumnealor se intreaba asa: daca au nevoie de ajutor de la stat restantierii de la banci. Adica ei, cei care s-au imprumutat fara sa se gandeasca daca isi permit sa o faca, fara sa isi analizeze bine situatia financiara, prezenta si viitoare.

Din partea mea, banii si ajutoarele financiare pot sa vina pentru oricine. Imi este mila si incerc sa ajut oamenii in general, chiar daca au ajuns unde au ajuns din prostia, naivitatea sau neputinta lor. Insa ii ajut eu, in cazul in care consider ca e necesar, fara a fi constransa de nimeni.

Cum ma constrange statul sa ii ajut? Pai, banii astia trebuie sa vina de undeva. Si cu visteria statului goala in acest moment, singura scapare este o marire de taxe si impozite. Care s-ar traduce prin diminuarea salariilor tuturor, ale celor care au si ale celor care nu au credite.

Si sa auzim si motivele invocate de cei care considera oportuna o asemenea masura. Unul dintre ele este evitarea aparitiei unor fenomene sociale. Pai, si daca vor fi nevoiti sa mareasca taxele, sau sa se imprumute si mai mult, nu vor exista probleme sociale? Dar asta nu e tot.

Al doilea motiv mi se pare de-a dreptul incredibil: daca bancile vor incepe sa vanda casele ipotecate, va fi o scadere brusca a pretului la imobiliare! Da, ati citit bine. Domnilor care va ganditi macar la o asemenea eventualitate, exact acest lucru se intampla in statele vestice: preturile au scazut enorm pentru ca bancile chiar vand locuintele celor care s-au ipotecat peste cat isi puteau permite. Este necesar sa trecem si noi prin aceasta etapa pentru a depasi aceasta criza! Pentru ca piata imobiliara este in continuare supraevaluata.

Toti vin cu tot felul de masuri sociale, care mai de care mai fantasmagorice, insa nimeni nu se gandeste la masuri care chiar ar putea ajuta economia. Nu, programul “Prima casa”, sau impozitul forfetar, sau aceasta noua porcarie nu fac parte dintre ele.

Eu sper ca este doar o incercare timida a bancilor, sau a uneia singure, a carui reprezentant este citat in articol, sau pur si simplu o gluma proasta.

Prin Piata Unirii

Am facut o escapada in pauza de masa in zona Unirii astazi, pe partea opusa magazinului.

Ce am constatat (zona imi e mai mult decat cunoscuta de la un fost job) :

* au disparut nenumaratii comercianti de ieftinaturi de pe acolo. Nu stiu daca au fost ridicati sau ce s-a intamplat, pentru ca au ramas vreo 2 asa, de samanta. Ca urmare, zona este mai curata, mai putin aglomerata si parca nici nu te mai temi asa de tare pentru poseta ta. Inainte arata ca in Europa, marele "centru comercial" de la marginea Bucurestiului. Si era pacat.
* Fast food-ul de acolo, unde trebuia sa stai acum cativa ani si juma' de ora pentru un sanvis, era gol
* La covrigarie era coada. Covrigii erau mai scumpi si mai mici decat ii stiam eu. Deh, criza asta...
* La banca nu era nimeni. Inainte trebuia sa stau destul la coada, acum era pustiu. Nu tu depuneri, retrageri, nu tu schimb valutar... batea vantul

Una peste alta, acea parte a Pietei Unirii din Bucuresti arata cat de cat ok in acest moment.

Just another day in my life...

Ma trezesc, ma spal pe dinti, imi beau cafeaua. Incerc sa rezist tentatiei de a deschide calculatorul. Nu rezist. Il deschid, citesc cate ceva pe bloguri, deschid mailul... Ups, e 8 si 20. Trebuie sa plec. Plec.

Ajung la metrou, arunc o privire in jur, aceleasi fete plictisite. Se pare ca am ajuns totusi destul de devreme, ca inca nu a venit "Ringul". O sa ma plictisesc, adicatelea, fara ziar in mana. Ma plictiseam oricum. Vine trenul, de Preciziei, of course. Asta inseamna ca trebuie sa cobor la Eroilor. Cobor. Arunc o privire in jur, alte fete plictisite. Una imi e cunoscuta. A, o colega. O salut, macar am cu cine sa vorbesc. Ajungem. Muncesc. Se face 12 - ies in pauza. Mananc. Iar muncesc. Bine ca e 6, plec acasa.

Ajung. Mi-e foame, nu avem nimic de mancare. Nu-i nimic, mergem la Mall. Acolo e plin, in ciuda reducerilor de prin magazine, lumea se pare ca s-a mutat in zona de mancare. Ma gandesc la sondajele alea despre criza - lumea renunta in ultimul rand la mancare. Totusi, tot conform teoriilor alea, mancarea ar trebui in cazul acesta sa fie facuta acasa, from scratch. De la ultimul ingredient, adicatelea. O sa ajungem noi si acolo... Imi iau salata de la Spring. Ne invirtim de cateva ori, cineva binevoieste in sfarsit sa se ridice. Mancam. Plecam acasa. Ajungem, mi-e somn. Ma culc. Adorm.

Just another day in my life. Yesterday.

De ce noi nu putem si ei pot?

Nu am reusit sa povestesc foarte mult despre vacanta petrecuta la Praga, cu o mica escala la Viena. Cu siguranta ca am sa o fac - am vazut atatea lucruri frumoase incat as putea scrie mult timp despre aceste orase minunate.

M-am intors insa in Bucuresti si intrebarea asta continua sa ma framante: cum de la ei totul este atat de simplu si se poate si la noi nu? Sa lasam Viena la o parte, pentru ca ei au fost oricum intotdeauna cu mult inaintea noastra. Dar Praga? Cehia a facut parte din acelasi bloc comunist ca si noi, au avut si ei probleme, s-au mai si revoltat... Au pornit inaintea noastra si era normal sa aiba un pic de avans fata de noi. Dar au reusit chiar sa recupereza decalajul fata de tarile europene, cel putin din punctul de vedere al turistului care a petrecut acolo mai bine de o saptamana.

Dupa 2 zile de Viena, Praga nu pare sa fie cu nimic mai prejos. Transport rapid si bine organizat, harti gratuite la tot pasul, facilitati pentru persoanele cu dizabilitati... Si oamenii... atat de amabili incat te miri ca exista - tot timpul dispusi sa se opreasca si sa te ajute, ba chiar sa se intoarca din drumul lor pentru a se asigura ca tu ai inteles si mergi unde trebuie (aici trebuie sa spun ca nu chiar toti stiu engleza si ca m-a ajutat destul de mult putina rusa invatata in liceu pentru comunicare).

Si o sa ajung si la ce ma doare cel mai tare. Au si ei lucrari de modernizare. Dar nu reusesc sa dea orasul peste cap cu asta, disconfortul creat cetatenilor si turistilor (pentru ca acestia sunt intr-un numar suficient de important incat sa trebuiasca sa fie luat in considerare) este minim.

De cand m-am intors in Bucuresti, am reusit din nou sa ma enervez de nenumarate ori: de la circulatia infecta de la Aeroport pana in oras din cauza lucrarilor cu pasajul de la Baneasa, la disconfortul creat de constructia podului de la Grozavesti, zona in care lucrez si unde nu m-ar mira sa te trezesti ca ti se cere sa mergi pe sarma la un moment dat in calitate de pieton, pana la inchiderea pasajului de metrou de la Unirea. Faptul ca deja nici o scara rulanta de la metrou nu mai merge e doar cireasa de pe tort. De 4 luni e asa, si te intrebi cat naiba poate sa dureze sa inlocuiesti o scara rulanta. Oare nu puteau sa o ia pe bucati, sa inlocuiasca in 2-3 statii si sa se mute in altele? Nu, in Romania nu se putea. Toate aceste lucrari de asa zisa modernizare si nu numai ele fac din Bucuresti un oras in care aproape ca nu se mai poate respira si trai.

Programul "Prima casa"

S-a lansat deja de multisor, cu surle si trambite, programul "Prima casa" - menit sa ne scoata, daca nu la nivel de tara, macar pe anumite sectoare ale economiei, cum nu se poate mai importante - imobiliar si bancar - din criza. O luna de zile am auzit despre cum o sa isi poata tot omul lua o casa, prima lui casa. Asa am auzit non stop trambitandu-se la televizor.

Si am fost sceptica, de felul meu sunt. Dar am mai fost si suparata, pur si simplu. De ce? Pentru ca am intuit ca va fi o noua bula imobiliara creata de acesti vanzatori de iluzii care ne conduc. Mi s-a parut in primul rand NEDREPT. Nedrept pentru acea categorie, rara e adevarat, de tineri care au reusit sa puna ceva bani deoparte, multi sau putini nu e foarte important, insa suficienti cat sa acopere, sa zicem, un procent rezonabil din pretul unei locuinte, insa a unei locuinte la un pret mai aproape de cel normal, catre care se indrepta piata.

Si ei ce au facut? Au dat un program prin care chipurile se relansa creditarea, se relansa sectorul imobiliar, tinerii isi cumparau prima lor casa si toata lumea traia fericita intr-o Romanie brusc devenita idilica. Precum Fat Frumos, programul acesta urma sa ne salveze din ghearele balaurului numit criza si sa ne readuca prosperitatea anterioara, cea in care casele aveau preturi din ce in ce mai mari, oamenii faceau credite din ce in ce mai mari, in speranta salariilor din ce in ce mai mari ce urmau sa vina si ele.

A trecut o luna de la lansare si programul "Prima casa" se pare ca are ca unic efect scumpirea locuintelor. Vanzatorii au primit niste telefoane, asa cum au tradus ei "a crescut cererea", asa ca au binevoit sa scumpeasca locuintele. Care tot nu se vand. Dar sunt tot mai scumpe. Pana cand? Pana cand se vor lamuri si ei.

Asadar, asa cum il vad eu acum, programul "Prima casa" nu este decat o amanare a firescului, care oricum se va intampla.

M-am intors

Am fost la Praga si Viena, m-am intors cu amintiri frumoase si cu mai putin chef de munca fata de cum ma asteptam.

Planurile mele, de a ma muta in casa noua, a se citi pe domeniu propriu, raman. Sa vedem si cand se vor materializa...