Ajung asadar la Grozavesti. Urc scarile - dupa cum povesteam, scarile rulante de la metrou sunt in reparatii pana in 2011 - si ajung in marele santier din zona maretului pod.
Aici nu e placuta cu termen de finalizare... Pot face insa un calcul mental. Daca repararea unor scari rulante poate dura 2 ani, oare cat dureaza constructia unui ditamai podul? Nu stau sa raspund la asemenea intrebari. M-ar apuca prematur durerea de cap.
De care nu scap, oricum. Pentru ca in fiecare dimineata este o noua surpriza. Care nu se compara oricum cu cea din ACEA dimineata, in care am descoperit ca bulevardul Vasile Milea este inchis circulatiei si, ca sa ajung la serviciu trebuie sa trec printr-o zona cu pietre din acelea mari, de nu mai sunt nici pe la tara. Pe langa nenumarati caini comunitari, cu care nu am nimic, dar de care imi e frica. Pentru ca in final sa vina hopul cel mare: trecutul strazii, o strada mica, amarata, dar singura care asigura legatura intre ditamai cartierul Militari si restul orasului.
Claxoanele masinilor, exclamatiile muncitorilor care au inceput deja ziua de lucru intr-unul dintre multele cladiri in constructie pe langa care trec sunt deja amanunte. Nici macar nu merita sa le mentionez.
Dupa ce trec de zona sus mentionata, ma simt norocoasa. Mai ales daca reusesc sa o fac cu o intarziere mai mica de 10 minute si mai am puterea sa zambesc in timp ce rostesc un salut anemic.
miercuri, 1 iulie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu